FEMEIA NIMANUI....-SANDRINA RAMONA ILIE

nu-i aşa că vei îmbrăca într-o zi tăcerea în tine,
ai să mă iei de mijloc, ai să mă învârţi de trei ori
şi-mi vei citi în ochi toate nopţile goale sărutându-mă?

nu-i aşa că ai să mă dezbraci apoi de tăcerea mea
petală cu petală pâna la ultima piele dându-i jos toată teama,
îndoielile şi lacrimile, iar apoi, mă vei iubi aşa..., în sufletul gol?

de ce te-ai oprit aşa? de ce mă priveşti atât de sărat?
SUNT EU!
femeia nimănui!!!

acelea sunt brazde adânci prin care au trecut oameni
şi gânduri, singurătăţi, unghii de neputinţe,
dorinţe stinse de ochi fără drag, nopţi albe pline de molii
peste mine nu au trecut niciodată mâini calde şi tremurătoare,
pline de iubire, cu fluturi sub degete...

peste mine au trecut doar pluguri care m-au golit până în oase
de vise, de viaţă, de zboruri senine...

acum, stând aşa goală în faţa ta...dezbrăcată până la ultimul gând,
simţindu-ţi sufletul cum îşi trece degetele peste sufletul meu
ca şi cum ar vrea să-l vindece de toţi anii...

mi-aş dori să nu mai fiu femeia nimănui peste care nopţile trec
asemeni unor eternităţi!

nu-i aşa că tu...vei veni să mă îmbraci în tine?
nu-i aşa că tu ai să mă dezbraci de tăcerea mea
petală cu petală pâna la ultima piele
şi mă vei iubi apoi aşa, în sufletul gol???